Ranita, zapada si ceata.

Eram imbracat bine, boot-ii erau bine construiti si caldurosi, oferind protectie picioarelor mele. In spate, ca de obicei: o ranita mare, in care incarcasem visele, emotiile, trairile si cele necesare acestui drum.

Vantul si ceata ma invaluiau, facand ca fata mea sa fie aspra si sa doara, precum 10 mii de sageti trase cu arcul in spatele unui tigru. Suflam greu si faceam pauze scurte sa-mi mai dreg sufletul. Uitandu-ma in sus, observam cat de mult  mai am de mers pana la obiectivul final. In jos, nu se mai vedea nimic. Ma simteam ca intr-o sauna, in stanga abur, in dreapta abur. In sus este drumul…

Vroiam sa ma asez, insa stiam ca, daca am sa fac acest lucru, voi fi expus unor riscuri extrem de mari. Si nu imi doream sa imi inchei socoteala, cel putin nu aici! Ca prin vis, auzeam un beat: “Florencita’s love…” era un beat de raggae. Ma intremez si continui.

Si urc, totusi, singuratatea asta te apasa atat de mult incat o simti grea ca o palma parinteasca data pentru primul geam spart, sau pentru prima oglinda de masina rupta. Intotdeauna vei plange cand parintele tau te va lovi, si nu de durere. De data asta insa, nu mai aveam de ce sa plang. Eram singur si singur faceam acest drum. Drum intre ghilimele, pentru ca nici nu-l poti numi asa. Unde eram oare?

Incepusem sa o iau razna incet, dar sigur.

Cu cateva sute de metri pana la final, ma asez putin jos si scot carnetelul si-mi notez:

- Cota 2000, oxigenul se rarefiaza, ceata a disparut, iar privelistea este de-a dreptul naucitoare.

Sa te afli singur aici, in varful lumii, este un gand care sperie pe oricine. Nu este nimeni sa te ajute, nimeni sa te indrume sau sa te incurajeze. Simt nevoia sa strig, pentru a nu pierde contactul cu realitatea. Si nu e Realitatea lu’ Vantu!

- ANYBODY HERE?!

Nici vorba de vreun raspuns, boot-ii acum devin greoi de tot si nu ii mai suport, imi vine sa ii dau jos. Dar ma stapanesc, gandindu-ma ca mai am nevoie de picioare si pe viitor. -25 de grade si te gandesti ca esti in Siberia sau Alaska, pe strada, nu pe munte. Desi ma indoiesc, ca in Siberia sunt strazi. O palinca de Bihor m-ar fi incalzit mai bine.

Imi petrec ranita jos de pe umar si ma asez pe zapada. Incep sa sap o groapa mica. Dupa ce ispravesc, imi aranjez cortul si adapostul este gata. Nu am nevoie de foc, pentru ca nu este nici tipenie de urs sau de lup in preajma, nici macar un copac. Doar zapada si cer.

Ceasul arata 18, dar parca e 22. Sper sa prind si ziua de maine. Noapte buna, singuratate!