Pe aripile asternutului

O zi torida de vara imi acaparase intru totul toate simturile. Ceasul arata, cu limbile sale obosite, ora 5. Dimineata. Mirosul tare de praf si industrie imi inunda narile in timp ce crap putin fereastra. Oare ce zi este astazi? Toata seara nu am inchis un ochi. Mos Ene se pare ca m-a ocolit de aceasta data.

Mintea mea lua toata aceasta priveliste, in joaca. Putina lume se indrepta spre servici cu pasi mari si grabiti, praful ii insotea intotdeauna, depus pe incaltaminte si parca si peste fetele unora. Doi oameni cantau si se inclinau mergand pe strada in timp ce soarele isi intindea razele peste nori. Ce bine e sa fii liber, par sa zica ei!

Ma intorc in camera, cu ochii obositi de o culoare monotona. Era culoarea Bucurestiului in miez de dimineata. In camera, Mos Ene isi face aparitia. Cu o patura magica si o pernuta moale de pana de gasca. Ma indemna sa imi astern corpul in bratele lui. Dar ceva imi spune, sa nu o fac. Intorc privirea o clipa spre geam, forfota incepea sa creasca. Limbile ceasului magic din dormitor incepusera sa prinda contur, parca aratand aceeasi ora.

Ma trezesc dupa cateva ore de somn bun, cu gandul ca astazi o iau iarasi de la capat. Acelasi tipar, acelasi ceas, acelasi dormitor si aceeasi fereastra. Acelasi Bucuresti destins si nepasator de ce i se intampla. Mos Ene isi impacheteaza lucrurile iar cu o ultima farama de efort, dupa o noapte anevoioasa la munca, imi face cu mana in stilul salutului prietenesc.

“La revedere prietene!”