arhivă

ganduri

Această categorie conține 25 articole

Alta casa, un perfect mod de calatorie!

Plutind catre rasarituri infinite vad cum ma disip pe toate culorile zarite, ma vad parasindu-mi corpul si aceasta lume, gata sa imbratisez universul, si el pe mine. Vreau sa ma las purtat de un val plin cu toate grijile si framantarile pe care le-am adunat in mine ca un cufar cu fundul spart. Deja ma gandesc la ce natii voi gasi pe acolo, ce personaje, caractere, ce planete pline de orase cu animale ciudate dar foarte politicoase, care iti ofera totul pentru a te integra printre ei. Poti calatori atat incat sa nu simti nevoia unei pauze, sau sa ai impresia ca acest trip dureaza foarte mult. Te poti opri la orice galaxie, oricat de departe ar fi ea si poti face asta daca urmezi acest val imens si il calaresti, pentru ca esti capabil. Esti capabil, o stii tu si o stiu si eu, cat si ei. Ajuns la aceea care te face sa spui ‘acasa’ cand o vezi, vei vrea sa te integrezi si vei uita atunci de modul tau de calatorie care te-a adus pana acolo, te vei debarasa de el ca pe o masea stricata. Iti vei incepe viata noua si iti vei cumpara un alt val. Un val plin cu bucurii, iubiri si multe alte bunatati care se aseamana intre ele ca fiind cele mai stralucitoare chestii din valul acesta nou. Valul vechi v-a pleca din viata ta pentru totdeauna. Ai ales, ai putut sa faci asta si ai vrut-o. O meritai! Un nou val, wow! Te vei integra atat de bine in aceasta noua casa incat vei uita de vechiul loc de trai si rareori iti vei aduce aminte de unde ai venit. Dar nici ca-ti pasa! Iti place atat de mult unde esti acum incat toata lumea te ovationeaza cand treci printre ei, calare pe valul cel nou. Atat de stralucitor si de frumos este, de unii chiar raman cu gura cascata si nemiscati.

Ninja!

Radioul il trezeste. Ceva fara sens se aude din difuzorul mic si prafuit. Inca incearca sa isi revina, se da jos din pat si se indreapta catre baie unde-si spala fata de parca si-ar spala niste rani adanci. Cand isi deschide ochii deja se vede tragand pantalonii pe el si o haina. Totul se petrecea cu o viteza nimicitoare; acum se aranja si in secunda doi incuia usa in urma lui. Nu intelegea nimic din ce se intampla.

Pentru o clipa inchide ochii si se trezeste intr-un desert, alergand intruna, se uita la mainile sale care acum erau invelite in matase. In spate cara o sabie lunga, asemenea unei sabii ninja; fugea cat putea de tare desi nu stia de ce fuge. Nu gasea raspunsul. Dintr-o data o voce ii vorbeste si uitandu-se in sus observa un chip, un chip de inger, ceva nemaivazut, atat de frumos si de neobisnuit era acel chip care il indemna sa mearga mai departe, sa fuga cat poate de repede caci are de indeplinit o misiune.

In timp ce fugea, isi da seama ca matasea care il inconjura incepe sa dispara si incet-incet el se descompunea in firicele de nisip facandu-l una cu desertul. Acum nu mai fugea el, ci vantul il impingea catre destinatie. Luase o forma neobisnuita, ca un fel de reincarnare. Acum era mult mai puternic si mai rapid, in felul acesta ajunsese sa parcurga mii de kilometrii. Ziua se termina, seara incepea, soarele apunea iar luna rasarea. Asa au trecut zilele. Evenimentele se succedau unele dupa altele. La un moment dat s-a oprit din alergat intalnind un grup de soldati ninja cu tunici negre, invaluiti din cap pana in picioare de li se vedeau decat ochii mici si negrii ca niste taciuni. A sarit din spatele vantului care il impingea si si-a reluat forma de om.

A scos sabia si era gata de lupta. Ei 5, el unul singur. Le sopteste ceva fara ca inamicii sa auda, doar ca sa ii atraga intr-o capcana, rand pe rand acestia se apropiau de el ca sa auda mai bine ce are de spus. Sabia scruta aerul cu viteze foarte mari de nu puteai vedea cu ochiul liber ce se intampla. Unul cate unul cei 5 soldati cazusera secerati.

Isi infige sabia in teaca si incepe iarasi sa alerge. La viteza optima acesta se transforma iarasi in nisip si calare pe coama vantului fuge spre destinatie, caci trebuia sa isi salveze viitorul, raza de speranta, drumul catre sufletul sau. Acea entitate ce il impingea catre sfarsit, cea pe care o vazuse pe cer, era in pericol. Desi nu isi dadea seama, el era condamnat sa fuga in continuare, pentru totdeauna. Nu avea un punct de plecare si un punct de sosire, era blocat in acest univers in care din cand in cand isi mai faceau aparitia cativa inamici. Dupa ce ii termina, isi relua pozitia de alergator. Ca un maraton fara sfarsit.

Cand a deschis ochii, s-a trezit intr-un scaun, la birou. Totul fusese un vis!

Pilonii de sustinere – Partea a doua

Mergea invaluit de o mantie protectoare, care, il ferea de orice picatura de ploaie. Nu stia dar ploaia isi facuse aparitia in preajma sa, insa din cauza protectiei, deasupra lui era soare. Ploaia il ocolea, croiindu-si drum pe alaturi. Scoase cutiuta din buzunar si arunca o privire la dungile sterse de culoare. „Asa cum timpul trece peste mine si voi, asa trece si peste aceasta cutie veche. Se depune rugina asa cum peste noi se depun ridurile la suprafata, iar la interior, emotiile si trairile.”

Trage un ochi peste poza si pe chip ii apare un zambet stralucitor ca un lac pur. O pune inapoi in cutie si isi continua drumul purtand acel zambet ca pe un scut protector impotriva vremurilor grele. Mergea necontenit, purtandu-si emotiile intre scuturi, gandindu-se ca mai are foarte putin si ajunge in locul unde scuturile sale se vor sparge in milioane de cioburi iar acestea vor poposi pe pamant si vor prinde radacini formand un copac plin de culori, in care, pe alocuri puteai gasi si o multime de flori uscate, trecute de vreme, intocmai ca amintirile sale cele mai amare.

Nu mai avea mult si stia lucrul acesta. Se simtea din ce in ce mai puternic pe masura ce inainta. Poposeste putin pentru a se odihni; se aseaza pe iarba abia crescuta si inchise ochii. In spatele pleoapelor totul juca, ca un teatru neobosit intr-o seara de vara. Isi vedea prietenii atat de aproape incat ii atingea… totul era descris de culori vii, de iti dadea impresia ca este regizat de faimosul si ilustrul Stanley Kubrick. Radea cu voce tare de felul cum imaginile se succedau, pentru ca in fiecare amintire, existau momente comice. Isi iubea prietenii la fel cum iubea viata si de aceea nu abandona drumul pe care il parcurgea zilnic. Simtea o putere de nedescris cand ii vedea prin soapte si culori si decide sa se urneasca din loc, lasand iarba mototolita in urma.

Cateodata dadea impresia de om ratacit si singur, doar daca il priveai in ochi. Dar daca petreceai destul timp in compania sa, observai cat de puternic si iubitor este.

Mergea deja de multa vreme si cu fiecare pas ce ardea asfaltul, se simtea tot mai aproape. Trecuse prin incercari multe, isi doborase oboseala, foamea, frica de singuratate, pana si setea, pentru a inainta in obiectivul sau. Nu, nu era obiectivul unui aparat prafuit, uitat de lume. Era menirea lui si pasii sai l-au purtat spre victorie, o victorie sufleteasca. Prin ploi, furtuni si soare, dar a izbutit si a ajuns…

Inima sa o lua razna cand le strangea mana si ii imbratisa pe fiecare in parte. In sfarsit, nu se mai simtea singur, ci implinit, iubit, de parca el era desertul iar prietenii lui – apa. Atat de multa nevoie avea de ei.

„Oricat de ratacit ai fi prin aceasta vasta lume, nu iti renega niciodata prietenii pentru ca ei, sunt combustibilul unei vieti prospere!”

A doua zi dormea in patul sau impacat cu gandul de zile mai bune, istovit de atatea zile nefaste.

Pilonii de sustinere – Partea unu

Şi nu se apropia de mancare nici pentru a îi simţi savoarea. Nici măcar nu pusese mâna pe tacâmuri. Oare la ce se gândea? Ce anume îl făcea să nu aibe poftă de mâncare? Duse mâna la buzunarul de la piept, scoase o poză. „O sa mă întorc la tine cât de curând!”, parcă îl auzeai şoptind asemenea cuvinte, precum vântul care bate puternic într-o seară de octombrie, şopteşte cuvinte proaspete printre scândurile unei căbănuţe de munte.

Rămase ceva timp cu ochii aţintiţi în aceea poză. Cineva îi ceruse sarea, însă el, nu băgă de seamă. Era foarte afundat în memoriile sale, vizuale, auditive, precum un poet nebun ce a trăit toată viaţa cu nasul în cărţi. „Mă scuzaţi, nu eram atent.” şi întinse sarea spre o domnisoară cu forme ondulate, ochii mici, bulbucaţi şi negrii. „Ce făptură frumoasă” zise el, fără să îşi dea seama că o zisese cu voce tare. „Mulţumesc frumos” urmă domnisoara.

Acest moment îl facu şi mai mult să fie inactiv, ca un nebun într-o stare de pierdere de sine. Întinse o bacnotă pe masă, se ridică şi îi sărută mâinile domnişoarei cu sarea. „Să aveţi o viaţă plină de bucurii”. Şi plecă, în timp ce, ea rămase cuprinsă de o emoţie puternică.Se vedea faptul că pe oriunde trecea, lăsa în locul său, o linişte şi o pace sufletească de nedescris.

Mergea singur, cu rucsacul în spate, pe marginea drumului şi nu îl deranja niciodată farurile vreunei maşini mai tupeiste care trecea seara pe lângă el. Mergea zile şi nopţi întregi şi avea o mie de gânduri care se jucau în capul său precum doi copilaşi neastâmpăraţi. Ştia că trebuia să ajungă undeva dar promisese că se va întoarce. A luat din nou poza. Privind-o, o lacrimă îi parcurgea întreg obrazul stâng în timp ce, sărută poza şi o puse la loc sigur, într-o cutiuţă de metal, care din cauza timpului care se depuse grav, avea acum pete de rugină. „Da, rugină. Exact asa mă simt şi eu acum. Ruginit pe dinăuntru dar impecabil pe dinafară. Cred că aşa am fost dintotdeauna!”

Călătorea, în timp şi în spaţiu, simţea frigul de fiecare dată când tu poate simţeai căldura dacă erai în locul său. Ceva nu era în regulă. Luase decizia să fugă fără a o consulta cu nimeni şi îi părea rău acum pentru că lăsase în urmă nişte piloni de susţinere emoţională şi morală. Prietenii săi. Doar pentru ei făcea acest drum acum. A spus-o de atâtea ori: „o să mă întorc.”. Şi chiar nu minţea. Rătăcind pe drumuri mici, înguste, late, prăfuite sau înalte, nu obosea niciodată. Atât timp cât avea un singur obiectiv, avea să îndure totul până v-a ajunge acolo. Era ambiţios. Perfecţionist? Da, în rucsacul său nu găseai niciodată lucrurile deranjate. Totul avea locsorul său în care era aranjat cu migală. Până şi felul în care se îmbracă sau arată il interesa foarte tare. „O primă impresie o faci numai prin cum arăţi. Aşa funcţionează lumea în ziua de azi deşi, e foarte greşită mentalitatea.”. Petrecea ceva timp ori de câte ori avea ocazia să se uite în oglindă şi să se aranjeze pentru o nouă zi. Chiar dacă nu întâlnea pe nimeni, lui tot îi păsa de el însuşi.

Găseşte un lac cu apă sărată, îşi adusese aminte imediat de fata din cafenea. Se dezbracă lăsând totul în urma sa, aranjat. Îşi lăsă capul pe spate pentru a simţi căldura soarelui şi se lăsă purtat de moment, sărind în apă. Din buzunarul hainei sale, o cutiuţă ruginită şi desfacută se prelingea afară, înăuntru, o poză. O poză cu un loc plin cu iarbă şi cu copii. Mari, mici, fete, baieţi.

După o bună bucată de vreme, ieşi din apă şi văzând poza, exclamă: „Pilonii de susţinere emoţională. Nu mai este mult! O să fim din nou o mare familie şi o să avem grijă unul de celalalt exact ca pe vremuri. Vă iubesc pe toţi.”

Se îmbrăca, sărută poza încă o dată şi plecă din nou la drum, învăluit în praful ce se ridica falnic, totul devenea fad, de un galben închis şi nu îl mai puteai vedea decât îndepartandu-se….

Va urma…

Hyperspace of the two roads

Hyperspace of the two roads

Se plimba pe malul marii cu nisipul fin in mâneci şi cu inima tatuată de emoţii. Emoţii care mai tari, care mai pline… simţea bucuria unui nou inceput, unui drum pe care il părăsise de mult iar acum revenea…«bine te-am regăsit, bun prieten«
Era drumul destinat prosperităţii sufleteşti, atingerea unui chi balansat, ca un fluture care traieşte doar o zi. «să nu o dau in bară şi acum« se gîndea că a parcurs drumul acesta şi că acum avea destulă experienţă, răbdare, control, ca un şofer de raliuri. Era încântat de noua lui poziţie ca un soldat decorat cu steaua de argint.
Alunecînd uşor pe nisipul moale, lovindu’se de valurile ce se spărgeau de picioarele lui, se simţea mângâiat de imparatul cerului, soarele. Era fericit, se simţea împlinit şi zâmbea în continuu. Nu ştia şi nici nu vroia să ştie cât v’a ţine această aură ce’l înconjoara, dar nu îi păsa deloc. Şi ştii de ce? Pentru că era rândul său să fie fericit şi avea să guste cu patimă din această găleată a fericirii. Acestă pădure imensă de pomi fructiferi, gusta din fiecare şi îşi trezi simţurile amorţite de foarte mult timp. Se simţea excelent cum nu o mai făcuse de ceva vreme.
Avea corpul amorţit si beat de această calatorie, când deodată, îşi simţi mâna atinsă. Se trezeşte din vis, undeva pe plajă. Soarele îl mângâie în continuare. Se uită in dreapta, şi o vede pe ea. Ea îi zâmbi şi-l sârută uşor pe buze, lăsându-l să alunece din nou in acelaşi vis.
Mergeau amândoi ţinându-se de mână ca doi călători singuri în această lume plină de vise zdrobite. Drumul lor se desparte de plaja îmbietoare şi ajung pe o cărare luminată puternic, unde mergeau decât câţiva, ţinându-se de mâini, ca şi ei.

Era drumul numit «in doi«