arhivă

poveste

Această categorie conține 5 articole

Alta casa, un perfect mod de calatorie!

Plutind catre rasarituri infinite vad cum ma disip pe toate culorile zarite, ma vad parasindu-mi corpul si aceasta lume, gata sa imbratisez universul, si el pe mine. Vreau sa ma las purtat de un val plin cu toate grijile si framantarile pe care le-am adunat in mine ca un cufar cu fundul spart. Deja ma gandesc la ce natii voi gasi pe acolo, ce personaje, caractere, ce planete pline de orase cu animale ciudate dar foarte politicoase, care iti ofera totul pentru a te integra printre ei. Poti calatori atat incat sa nu simti nevoia unei pauze, sau sa ai impresia ca acest trip dureaza foarte mult. Te poti opri la orice galaxie, oricat de departe ar fi ea si poti face asta daca urmezi acest val imens si il calaresti, pentru ca esti capabil. Esti capabil, o stii tu si o stiu si eu, cat si ei. Ajuns la aceea care te face sa spui ‘acasa’ cand o vezi, vei vrea sa te integrezi si vei uita atunci de modul tau de calatorie care te-a adus pana acolo, te vei debarasa de el ca pe o masea stricata. Iti vei incepe viata noua si iti vei cumpara un alt val. Un val plin cu bucurii, iubiri si multe alte bunatati care se aseamana intre ele ca fiind cele mai stralucitoare chestii din valul acesta nou. Valul vechi v-a pleca din viata ta pentru totdeauna. Ai ales, ai putut sa faci asta si ai vrut-o. O meritai! Un nou val, wow! Te vei integra atat de bine in aceasta noua casa incat vei uita de vechiul loc de trai si rareori iti vei aduce aminte de unde ai venit. Dar nici ca-ti pasa! Iti place atat de mult unde esti acum incat toata lumea te ovationeaza cand treci printre ei, calare pe valul cel nou. Atat de stralucitor si de frumos este, de unii chiar raman cu gura cascata si nemiscati.

Pilonii de sustinere – Partea a doua

Mergea invaluit de o mantie protectoare, care, il ferea de orice picatura de ploaie. Nu stia dar ploaia isi facuse aparitia in preajma sa, insa din cauza protectiei, deasupra lui era soare. Ploaia il ocolea, croiindu-si drum pe alaturi. Scoase cutiuta din buzunar si arunca o privire la dungile sterse de culoare. „Asa cum timpul trece peste mine si voi, asa trece si peste aceasta cutie veche. Se depune rugina asa cum peste noi se depun ridurile la suprafata, iar la interior, emotiile si trairile.”

Trage un ochi peste poza si pe chip ii apare un zambet stralucitor ca un lac pur. O pune inapoi in cutie si isi continua drumul purtand acel zambet ca pe un scut protector impotriva vremurilor grele. Mergea necontenit, purtandu-si emotiile intre scuturi, gandindu-se ca mai are foarte putin si ajunge in locul unde scuturile sale se vor sparge in milioane de cioburi iar acestea vor poposi pe pamant si vor prinde radacini formand un copac plin de culori, in care, pe alocuri puteai gasi si o multime de flori uscate, trecute de vreme, intocmai ca amintirile sale cele mai amare.

Nu mai avea mult si stia lucrul acesta. Se simtea din ce in ce mai puternic pe masura ce inainta. Poposeste putin pentru a se odihni; se aseaza pe iarba abia crescuta si inchise ochii. In spatele pleoapelor totul juca, ca un teatru neobosit intr-o seara de vara. Isi vedea prietenii atat de aproape incat ii atingea… totul era descris de culori vii, de iti dadea impresia ca este regizat de faimosul si ilustrul Stanley Kubrick. Radea cu voce tare de felul cum imaginile se succedau, pentru ca in fiecare amintire, existau momente comice. Isi iubea prietenii la fel cum iubea viata si de aceea nu abandona drumul pe care il parcurgea zilnic. Simtea o putere de nedescris cand ii vedea prin soapte si culori si decide sa se urneasca din loc, lasand iarba mototolita in urma.

Cateodata dadea impresia de om ratacit si singur, doar daca il priveai in ochi. Dar daca petreceai destul timp in compania sa, observai cat de puternic si iubitor este.

Mergea deja de multa vreme si cu fiecare pas ce ardea asfaltul, se simtea tot mai aproape. Trecuse prin incercari multe, isi doborase oboseala, foamea, frica de singuratate, pana si setea, pentru a inainta in obiectivul sau. Nu, nu era obiectivul unui aparat prafuit, uitat de lume. Era menirea lui si pasii sai l-au purtat spre victorie, o victorie sufleteasca. Prin ploi, furtuni si soare, dar a izbutit si a ajuns…

Inima sa o lua razna cand le strangea mana si ii imbratisa pe fiecare in parte. In sfarsit, nu se mai simtea singur, ci implinit, iubit, de parca el era desertul iar prietenii lui – apa. Atat de multa nevoie avea de ei.

„Oricat de ratacit ai fi prin aceasta vasta lume, nu iti renega niciodata prietenii pentru ca ei, sunt combustibilul unei vieti prospere!”

A doua zi dormea in patul sau impacat cu gandul de zile mai bune, istovit de atatea zile nefaste.

Pilonii de sustinere – Partea unu

Şi nu se apropia de mancare nici pentru a îi simţi savoarea. Nici măcar nu pusese mâna pe tacâmuri. Oare la ce se gândea? Ce anume îl făcea să nu aibe poftă de mâncare? Duse mâna la buzunarul de la piept, scoase o poză. „O sa mă întorc la tine cât de curând!”, parcă îl auzeai şoptind asemenea cuvinte, precum vântul care bate puternic într-o seară de octombrie, şopteşte cuvinte proaspete printre scândurile unei căbănuţe de munte.

Rămase ceva timp cu ochii aţintiţi în aceea poză. Cineva îi ceruse sarea, însă el, nu băgă de seamă. Era foarte afundat în memoriile sale, vizuale, auditive, precum un poet nebun ce a trăit toată viaţa cu nasul în cărţi. „Mă scuzaţi, nu eram atent.” şi întinse sarea spre o domnisoară cu forme ondulate, ochii mici, bulbucaţi şi negrii. „Ce făptură frumoasă” zise el, fără să îşi dea seama că o zisese cu voce tare. „Mulţumesc frumos” urmă domnisoara.

Acest moment îl facu şi mai mult să fie inactiv, ca un nebun într-o stare de pierdere de sine. Întinse o bacnotă pe masă, se ridică şi îi sărută mâinile domnişoarei cu sarea. „Să aveţi o viaţă plină de bucurii”. Şi plecă, în timp ce, ea rămase cuprinsă de o emoţie puternică.Se vedea faptul că pe oriunde trecea, lăsa în locul său, o linişte şi o pace sufletească de nedescris.

Mergea singur, cu rucsacul în spate, pe marginea drumului şi nu îl deranja niciodată farurile vreunei maşini mai tupeiste care trecea seara pe lângă el. Mergea zile şi nopţi întregi şi avea o mie de gânduri care se jucau în capul său precum doi copilaşi neastâmpăraţi. Ştia că trebuia să ajungă undeva dar promisese că se va întoarce. A luat din nou poza. Privind-o, o lacrimă îi parcurgea întreg obrazul stâng în timp ce, sărută poza şi o puse la loc sigur, într-o cutiuţă de metal, care din cauza timpului care se depuse grav, avea acum pete de rugină. „Da, rugină. Exact asa mă simt şi eu acum. Ruginit pe dinăuntru dar impecabil pe dinafară. Cred că aşa am fost dintotdeauna!”

Călătorea, în timp şi în spaţiu, simţea frigul de fiecare dată când tu poate simţeai căldura dacă erai în locul său. Ceva nu era în regulă. Luase decizia să fugă fără a o consulta cu nimeni şi îi părea rău acum pentru că lăsase în urmă nişte piloni de susţinere emoţională şi morală. Prietenii săi. Doar pentru ei făcea acest drum acum. A spus-o de atâtea ori: „o să mă întorc.”. Şi chiar nu minţea. Rătăcind pe drumuri mici, înguste, late, prăfuite sau înalte, nu obosea niciodată. Atât timp cât avea un singur obiectiv, avea să îndure totul până v-a ajunge acolo. Era ambiţios. Perfecţionist? Da, în rucsacul său nu găseai niciodată lucrurile deranjate. Totul avea locsorul său în care era aranjat cu migală. Până şi felul în care se îmbracă sau arată il interesa foarte tare. „O primă impresie o faci numai prin cum arăţi. Aşa funcţionează lumea în ziua de azi deşi, e foarte greşită mentalitatea.”. Petrecea ceva timp ori de câte ori avea ocazia să se uite în oglindă şi să se aranjeze pentru o nouă zi. Chiar dacă nu întâlnea pe nimeni, lui tot îi păsa de el însuşi.

Găseşte un lac cu apă sărată, îşi adusese aminte imediat de fata din cafenea. Se dezbracă lăsând totul în urma sa, aranjat. Îşi lăsă capul pe spate pentru a simţi căldura soarelui şi se lăsă purtat de moment, sărind în apă. Din buzunarul hainei sale, o cutiuţă ruginită şi desfacută se prelingea afară, înăuntru, o poză. O poză cu un loc plin cu iarbă şi cu copii. Mari, mici, fete, baieţi.

După o bună bucată de vreme, ieşi din apă şi văzând poza, exclamă: „Pilonii de susţinere emoţională. Nu mai este mult! O să fim din nou o mare familie şi o să avem grijă unul de celalalt exact ca pe vremuri. Vă iubesc pe toţi.”

Se îmbrăca, sărută poza încă o dată şi plecă din nou la drum, învăluit în praful ce se ridica falnic, totul devenea fad, de un galben închis şi nu îl mai puteai vedea decât îndepartandu-se….

Va urma…

Planeta Pamant si cei doi calatori

„Inca o zi pe aceasta planeta seaca, amice!”

Padurea Lucrurilor-Bune. Statea suspendat pe cea mai inalta craca, admirand soarele cum apune. „Aici nu o sa ne fie frica, amice.”. Contempla la cele mai nebunesti ganduri si isi imagina planeta asa cum era ea inainte: locuita de oameni. Acum nu mai existau oameni, ramasera decat ei doi. Restul erau hiene, roboti, transformati de societate. Nu putea sa riste sa coboare de unde erau. „Nu, nu! O sa stam aici pana cand lumea isi va reveni.”.

Cu picioarele inclestate de acea parte a copacului, a inchis ochii si s-a afundat intr-o conversatie ‘cu usile inchise’ alaturi de prietenul sau. De fiecare data cand cei doi discutau, nimeni, niciodata nu a aflat subiectul conversatiei. Pur si simplu legatura dintre ei ii facea sa nu imparta nimic cu nimeni. Amandoi stiau ca intimitatea dintre ei este vitala si nu doreau sa strice acest lucru pentru cei care oricum, au ajuns sa sfarseasca rau. Acum nu mai puteau vorbi cu nimeni, ramasesera ei doi inca de la inceput. Omenirea se afla intr-un claustrofobic loc, o plaga purulenta care nu avea sa se vindece prea curand. Razboaie, certuri politice, ciuda, ura. Toate la un loc faceau din Terra un loc in care de abia mai puteai respira. S-au hotarat.

„De maine incepem sa ne cautam alt loc, prietene; aici nu mai putem ramane…”

Sa va povestesc putin despre prietenul sau. Era genul de prieten care se afla langa el zi si noapte, nu conta ora la care il cauta, nu conta in ce situatie se afla sau daca ii era lui prea greu astfel incat sa il mai ajute si pe el. Era alaturi de el tot timpul si a facut asta inca din clipa in care se nascuse. Genul de persoana care l-a iubit si l-a ocrotit tot timpul. Nu l-a lasat niciodata de izbeliste si a fost mereu un sprijin psihic extraordinar.

El, nutrea aceleasi sentimente pentru bunul sau prieten. Nu avea ce sa ii reproseze, il salvase de prea multe ori si nu vedea viata fara el. Reprezenta pentru el, linia de plutire. Era un fel de ghid pentru viata aceasta monotona.

Soarele apunea din ce in ce mai repede lasand pe cerul albastru niste linii fade de un portocaliu deschis. Ei ramasera tot suspendati pe acel copac. Crengile ii acopereau si ii inveleau pentru seara linistita ce urma sa vina. Isi trase prietenul aproape si adormi. A doua zi, se trezise destul de devreme. Avusese un vis destul de ciudat; visase ca isi scapase prietenul din brate, acesta cazand de la o inaltime izbitoare. Pentru ca, copacul in care el se afla acum, era unul imens, cu coroana de peste 30 de metri, iar inaltimea lui, facea sa fie cel mai mare copac de pe planeta. Foarte panicat, a inceput sa-l strige. Odata, de doua ori, de trei ori. Pana la urma acesta raspunse, iar el il stranse in brate si-i spuse ca-l iubeste si ca nu vrea sa-l piarda niciodata. „Nu ai sa ma pierzi deloc bunul meu amic. Noi suntem legati pe viata precum e acest copac de pamant.”.

Ce declaratie frumoasa. Ii daduse lacrimile si il stranse in brate pentru a doua oara. Il iubea. Dupa inca o serie de discutii intime, acestia hotarasera sa coboare si sa isi gaseasca o noua planeta pe care sa o iubeasca. Aceeasi calatori, ei doi. Si au calatorit, pe campii acoperite de flori, fugeau ziua si noaptea de demonii ascunsi in oameni pana au reusit sa isi gaseasca alta casa.

„Bine te-am gasit, draga planeta. Uite amice, de aici ne putem vedea vechea casa. Sper sa ne putem intoarce vreodata…”

Cine era misteriosul sau prieten? Ei bine, in caz ca nu te-ai prins inca, prietenul sau era pur si simplu, copilul din el. Eul sau. Constiinta. Cel mai bun prieten pe care il poti avea in orice moment al vietii. Copilul pe care el il crescuse, devenise prietenul sau si niciodata nu l-a abandonat. Unica persoana cu care purta o conversatie sincera, fara sa aiba nevoie de cine stie ce masca, fara sa se ascunda dupa adevaruri. Urmele pe care le lasau oamenii inauntrul sufletului sau, obisnuia sa le trateze alaturi de prietenul sau. Se sfatuiau, iar de multe ori ajungeau la un numitor comun. Au calatorit atat de mult incat toate greutatile ii facuse sa se gandeasca ca nu au ramas decat ei doi, in tot acest circ de nedescris.

„Cand o sa ai nevoie de cineva, un sprijin sufletesc, eu voi fi aici pentru tine. Sa nu uiti asta, prietene…”

Pe aripile asternutului

O zi torida de vara imi acaparase intru totul toate simturile. Ceasul arata, cu limbile sale obosite, ora 5. Dimineata. Mirosul tare de praf si industrie imi inunda narile in timp ce crap putin fereastra. Oare ce zi este astazi? Toata seara nu am inchis un ochi. Mos Ene se pare ca m-a ocolit de aceasta data.

Mintea mea lua toata aceasta priveliste, in joaca. Putina lume se indrepta spre servici cu pasi mari si grabiti, praful ii insotea intotdeauna, depus pe incaltaminte si parca si peste fetele unora. Doi oameni cantau si se inclinau mergand pe strada in timp ce soarele isi intindea razele peste nori. Ce bine e sa fii liber, par sa zica ei!

Ma intorc in camera, cu ochii obositi de o culoare monotona. Era culoarea Bucurestiului in miez de dimineata. In camera, Mos Ene isi face aparitia. Cu o patura magica si o pernuta moale de pana de gasca. Ma indemna sa imi astern corpul in bratele lui. Dar ceva imi spune, sa nu o fac. Intorc privirea o clipa spre geam, forfota incepea sa creasca. Limbile ceasului magic din dormitor incepusera sa prinda contur, parca aratand aceeasi ora.

Ma trezesc dupa cateva ore de somn bun, cu gandul ca astazi o iau iarasi de la capat. Acelasi tipar, acelasi ceas, acelasi dormitor si aceeasi fereastra. Acelasi Bucuresti destins si nepasator de ce i se intampla. Mos Ene isi impacheteaza lucrurile iar cu o ultima farama de efort, dupa o noapte anevoioasa la munca, imi face cu mana in stilul salutului prietenesc.

„La revedere prietene!”