Pilonii de sustinere – Partea a doua

Mergea invaluit de o mantie protectoare, care, il ferea de orice picatura de ploaie. Nu stia dar ploaia isi facuse aparitia in preajma sa, insa din cauza protectiei, deasupra lui era soare. Ploaia il ocolea, croiindu-si drum pe alaturi. Scoase cutiuta din buzunar si arunca o privire la dungile sterse de culoare. „Asa cum timpul trece peste mine si voi, asa trece si peste aceasta cutie veche. Se depune rugina asa cum peste noi se depun ridurile la suprafata, iar la interior, emotiile si trairile.”

Trage un ochi peste poza si pe chip ii apare un zambet stralucitor ca un lac pur. O pune inapoi in cutie si isi continua drumul purtand acel zambet ca pe un scut protector impotriva vremurilor grele. Mergea necontenit, purtandu-si emotiile intre scuturi, gandindu-se ca mai are foarte putin si ajunge in locul unde scuturile sale se vor sparge in milioane de cioburi iar acestea vor poposi pe pamant si vor prinde radacini formand un copac plin de culori, in care, pe alocuri puteai gasi si o multime de flori uscate, trecute de vreme, intocmai ca amintirile sale cele mai amare.

Nu mai avea mult si stia lucrul acesta. Se simtea din ce in ce mai puternic pe masura ce inainta. Poposeste putin pentru a se odihni; se aseaza pe iarba abia crescuta si inchise ochii. In spatele pleoapelor totul juca, ca un teatru neobosit intr-o seara de vara. Isi vedea prietenii atat de aproape incat ii atingea… totul era descris de culori vii, de iti dadea impresia ca este regizat de faimosul si ilustrul Stanley Kubrick. Radea cu voce tare de felul cum imaginile se succedau, pentru ca in fiecare amintire, existau momente comice. Isi iubea prietenii la fel cum iubea viata si de aceea nu abandona drumul pe care il parcurgea zilnic. Simtea o putere de nedescris cand ii vedea prin soapte si culori si decide sa se urneasca din loc, lasand iarba mototolita in urma.

Cateodata dadea impresia de om ratacit si singur, doar daca il priveai in ochi. Dar daca petreceai destul timp in compania sa, observai cat de puternic si iubitor este.

Mergea deja de multa vreme si cu fiecare pas ce ardea asfaltul, se simtea tot mai aproape. Trecuse prin incercari multe, isi doborase oboseala, foamea, frica de singuratate, pana si setea, pentru a inainta in obiectivul sau. Nu, nu era obiectivul unui aparat prafuit, uitat de lume. Era menirea lui si pasii sai l-au purtat spre victorie, o victorie sufleteasca. Prin ploi, furtuni si soare, dar a izbutit si a ajuns…

Inima sa o lua razna cand le strangea mana si ii imbratisa pe fiecare in parte. In sfarsit, nu se mai simtea singur, ci implinit, iubit, de parca el era desertul iar prietenii lui – apa. Atat de multa nevoie avea de ei.

„Oricat de ratacit ai fi prin aceasta vasta lume, nu iti renega niciodata prietenii pentru ca ei, sunt combustibilul unei vieti prospere!”

A doua zi dormea in patul sau impacat cu gandul de zile mai bune, istovit de atatea zile nefaste.