interesant

Planeta Pamant si cei doi calatori

„Inca o zi pe aceasta planeta seaca, amice!”

Padurea Lucrurilor-Bune. Statea suspendat pe cea mai inalta craca, admirand soarele cum apune. „Aici nu o sa ne fie frica, amice.”. Contempla la cele mai nebunesti ganduri si isi imagina planeta asa cum era ea inainte: locuita de oameni. Acum nu mai existau oameni, ramasera decat ei doi. Restul erau hiene, roboti, transformati de societate. Nu putea sa riste sa coboare de unde erau. „Nu, nu! O sa stam aici pana cand lumea isi va reveni.”.

Cu picioarele inclestate de acea parte a copacului, a inchis ochii si s-a afundat intr-o conversatie ‘cu usile inchise’ alaturi de prietenul sau. De fiecare data cand cei doi discutau, nimeni, niciodata nu a aflat subiectul conversatiei. Pur si simplu legatura dintre ei ii facea sa nu imparta nimic cu nimeni. Amandoi stiau ca intimitatea dintre ei este vitala si nu doreau sa strice acest lucru pentru cei care oricum, au ajuns sa sfarseasca rau. Acum nu mai puteau vorbi cu nimeni, ramasesera ei doi inca de la inceput. Omenirea se afla intr-un claustrofobic loc, o plaga purulenta care nu avea sa se vindece prea curand. Razboaie, certuri politice, ciuda, ura. Toate la un loc faceau din Terra un loc in care de abia mai puteai respira. S-au hotarat.

„De maine incepem sa ne cautam alt loc, prietene; aici nu mai putem ramane…”

Sa va povestesc putin despre prietenul sau. Era genul de prieten care se afla langa el zi si noapte, nu conta ora la care il cauta, nu conta in ce situatie se afla sau daca ii era lui prea greu astfel incat sa il mai ajute si pe el. Era alaturi de el tot timpul si a facut asta inca din clipa in care se nascuse. Genul de persoana care l-a iubit si l-a ocrotit tot timpul. Nu l-a lasat niciodata de izbeliste si a fost mereu un sprijin psihic extraordinar.

El, nutrea aceleasi sentimente pentru bunul sau prieten. Nu avea ce sa ii reproseze, il salvase de prea multe ori si nu vedea viata fara el. Reprezenta pentru el, linia de plutire. Era un fel de ghid pentru viata aceasta monotona.

Soarele apunea din ce in ce mai repede lasand pe cerul albastru niste linii fade de un portocaliu deschis. Ei ramasera tot suspendati pe acel copac. Crengile ii acopereau si ii inveleau pentru seara linistita ce urma sa vina. Isi trase prietenul aproape si adormi. A doua zi, se trezise destul de devreme. Avusese un vis destul de ciudat; visase ca isi scapase prietenul din brate, acesta cazand de la o inaltime izbitoare. Pentru ca, copacul in care el se afla acum, era unul imens, cu coroana de peste 30 de metri, iar inaltimea lui, facea sa fie cel mai mare copac de pe planeta. Foarte panicat, a inceput sa-l strige. Odata, de doua ori, de trei ori. Pana la urma acesta raspunse, iar el il stranse in brate si-i spuse ca-l iubeste si ca nu vrea sa-l piarda niciodata. „Nu ai sa ma pierzi deloc bunul meu amic. Noi suntem legati pe viata precum e acest copac de pamant.”.

Ce declaratie frumoasa. Ii daduse lacrimile si il stranse in brate pentru a doua oara. Il iubea. Dupa inca o serie de discutii intime, acestia hotarasera sa coboare si sa isi gaseasca o noua planeta pe care sa o iubeasca. Aceeasi calatori, ei doi. Si au calatorit, pe campii acoperite de flori, fugeau ziua si noaptea de demonii ascunsi in oameni pana au reusit sa isi gaseasca alta casa.

„Bine te-am gasit, draga planeta. Uite amice, de aici ne putem vedea vechea casa. Sper sa ne putem intoarce vreodata…”

Cine era misteriosul sau prieten? Ei bine, in caz ca nu te-ai prins inca, prietenul sau era pur si simplu, copilul din el. Eul sau. Constiinta. Cel mai bun prieten pe care il poti avea in orice moment al vietii. Copilul pe care el il crescuse, devenise prietenul sau si niciodata nu l-a abandonat. Unica persoana cu care purta o conversatie sincera, fara sa aiba nevoie de cine stie ce masca, fara sa se ascunda dupa adevaruri. Urmele pe care le lasau oamenii inauntrul sufletului sau, obisnuia sa le trateze alaturi de prietenul sau. Se sfatuiau, iar de multe ori ajungeau la un numitor comun. Au calatorit atat de mult incat toate greutatile ii facuse sa se gandeasca ca nu au ramas decat ei doi, in tot acest circ de nedescris.

„Cand o sa ai nevoie de cineva, un sprijin sufletesc, eu voi fi aici pentru tine. Sa nu uiti asta, prietene…”

Cafeneaua lobului frontal

Strada Imaginatiei, numarul 5. Ajuns aici, intra intr-o cafenea de pe coltul strazii. „Cafeneaua mintii mele plina de melancolici care au ratat ultimul tren, ca si mine de altfel.” isi zicea el cu un ton umil de s-ar fi inmuiat si ghetarii planetei. Trase un scaun si se aseza la masa. Alaturi de el se aseaza Sansa si Norocul. „Buna ziua doamnele mele. Lasati-ma sa va sarut mainile. Atat amar de vreme a trecut de cand nu ne-am mai vazut!”.

Intradevar, atat timp fara sansa si noroc, incat acum cand le vede isi doreste sa se fi oprit la o florarie sa le cumpere niste crizanteme, lalele sau crini. Nu vrea sa le sperie, pentru ca in viata lui, cele doua doamne au fost de negasit. Vrea doar sa le faca sa se simta ca la ele acasa, sa nu plece niciodata.

„Dar, va rog, comandati ceva. E din partea mea. Azi am luat salariul ala nenorocit, la atatea ore de munca meritam macar dublu decat am acum. Ce mizerie…”. Sansa incerca sa-i explice ca deocamdata doar atat ii este dat, dar el nu isi dorea in fel si chip sa asculte asa ceva. O loveste, puternic. O priveste apoi, cu ochii inlacrimati, dorind parca sa apese pe butonul de rewind, sa isi ceara scuze? Sansa insa nu se clinti o clipa. Norocul a intors timpul in loc. Era doar imaginatia lui, doar el a vrut sa o loveasca desi nu o facuse. „Doamne, Dumnezeule. Ce se intampla cu mine?!”.

Ceasul din coltul cafenelei arata ceasul 12:00. De doua ore. Statea la masa si privea la ceilalti oameni. La fumul acela gros, nu reusea sa le desluseasca chipurile desi incerca din rasputeri. Totul era ascuns, tulbure, ca o picatura de cerneala aruncata intr-un pahar cu apa.

„Sunt singur…”

Norocul ii puse mana, gingas, pe obraz si il saruta pe frunte. „Dragul meu, de azi inainte noi vom incerca sa iti fim alaturi”. La aceste vorbe, isi mai reveni, le ceru scuze celor doua pentru faptul ca nu s-a pregatit pentru o astfel de intalnire. Ramase mult timp cu ochii in ceasca de cafea, ridicandu-si privirea contempla fetele gingase celor doua. Sansa, o mangaie pe mana usor si ii saruta buzele cu patima. Ea ii raspunse in acelasi ton. „Ce bine imi pare ca te-am gasit. Oh, Doamne, ce inger”. Nu o uita nici pe Noroc, si o sorbea din priviri. Aceasta ii facuse cu ochiul.

Ceasul din coltul cafenelei batea tot ora 12:00. „De cat timp sunt aici? Si ce s-a intamplat cu incaperea cafenelei care avea peretii atat de frumosi colorati? Nu se mai vede nimic, in mortii ei de treaba!”. Dorea sa deschida o fereastra, sa lase fumul sa zboare liber, insa ferestrele erau zavorate puternic. Parca, cafeneaua nu vroia sa isi dezvaluie misterele. Bajbaind prin fumul acela gros incearca sa isi gaseasca masa, lovindu-se brutal de toate scaunele. De abia acum observa ca ramase singur in acel loc. „Sper ca cele doua doamne sa nu fi plecat…”

Isi gasi masa, ceasca de cafea era plina. „O bausem, ce dracu se intampla?!”. Sansa si Noroc il privesc nedumerite. El isi cere scuze pentru plecarea lui furibunda. „Va rog, aceptati umilele mele scuze. Nu mai suportam fumul acesta.”. Duse ceasca de cafea la gura, observa ca era foarte fierbinte, de parca tocmai fusese facuta. Mirosul puternic de cafea arabica ii inunda narile si se simti departe de locul acesta. Se simtea pe o campie, frumoasa, intinsa. Cerul avea o culoare galben-rosiatic iar el alerga sau cineva il tara prin acea campie. Se simtea tras de mana, fumul din cafenea ii inunda si acest film si se uita in spate, isi vedea cele doua doamne din cafenea care se departau de el. Uitandu-se in fata, vedea o fata care alearga inaintea lui si il tinea de mana si pe el. Vroia sa ii desluseasca chipul, insa ea nu se arata deloc. „Te rog, arata-te, zi-mi cine esti!”. A tipat, insa ea, alerga incontinuu.

A cazut in genunchi. Fata, se departa de el, lasandu-l undeva in mijlocul campiei. A inchis ochii strigand si deschizandu-i furtunos, se gasi in aceeasi cafenea de pe Strada Imaginatiei, numarul 5. „Mai doriti cafea, domnule?”. O barmanita frumoasa il intreba facand gesturi suave cu mana. „Nu. Pleaca!”. O respinge brutal. Incaperea isi revine din batalia fumului si de abia acum observa totul. Masa, era singur. Sansa si Noroc l-au parasit. „Ah. Nu din nou!”. Nu mai era nicio masa in incapere, era un gri inchis, o masa, un scaun, o ceasca de cafea si el. Un vid. In coltul camerei vazu cum tapetul se cojeste. Se indrepta acolo pentru o clipa si trase puternic de tapet. „Se decojeste totul. Totul, asa cum s-a evaporat si viata mea pana acum.”. Isi concentra puterile si trase puternic de tot tapetul. Aruncase masa, scaunul si ceasca de cafea terminata era acum tot plina, o arunca pe jos. Dupa ce terminase, zabovise o clipa. Clipeste odata si se gasi acum in fata acelei cafenele pe Strada Imaginatiei, numarul 5. Era in fata usii, cu mana pe clanta, gata sa intre.

„Nu. Daca aici am sa imi gasesc Sansa si Norocul, prefer sa merg mai departe si sa va gasesc intr-un loc mult mai frumos, dragele mele”. Isi trase mana de pe clanta injurand puternic ploaia ce cadea puternic peste strada prafuita. „Cafeaua aceea buna am sa o beau acasa si voi avea grija ca timpul de data aceasta sa nu imi joace nicio festa. Asfaltul asta ma va purta spre casa. Mortii ei de ploaie!”

21

Intr-o reala criza de inspiratie, torn pe „foaie” niste strofe/versuri facute intr-o seara pe la o ora tarzie, dupa 2-3 ore petrecute printr-o ploaie nasoala rau, frate. Pace si sper sa pot veni cu un post bun data viitoare.

21

21 de ani, ploua incet, Un beat in casti si merg lent, Strada-i lunga si numai ajung acasa, Sunt obosit de atatea gropi, Noroi, stropi cad pe loc, Pe mine, pe umeri dar lasa, Nu ma opresc sa caut adapost caci stiu ca ar fi de prisos. Sosesc in timp, ca un pilot de formula 1, in zbor. Muzica suna mai greu acum, a trecut ceva timp si nu-mi pot imagina cum. Nu-mi pot descrie acest tablou ce se desfasoara pentru mine, Si in minte imi vine, o zi cu soare cald ce ma imbie, Ce ma face sa ma gandesc la tine…

Idee

Lucrand la un blog de hip-hop romanesc pt o scurta vreme, mi-am dat seama ca, consumatorul de muzica de la noi cauta de cele mai multe ori versurile unor melodii deja devenite celebre in underground-ul romanesc. Asa ca m-am gandit, avand in vedere faptul ca nu exista deocamdata un site special care sa ofere versurile unor artisti precum Kazi Ploae, CTC, Specii, Nimeni Altu’  s.a, sa fac eu ceva in privinta asta. Nu stiu cat de des vor aparea versurile pe acest blog insa incet incet sper sa adun si sa postez aproape fiecare melodie noua sau veche.

PS: puteti sa puneti si request-uri, atat timp cat melodiile sunt strict HIP HOP underground de la noi (interzis: PUYA, BUG MAFIA, La Familia, Bita etc.)

PS2: Am deschis categoria Request-uri. O gasiti sus in meniu. Cine doreste un vers de la o anumita melodie trebuie sa posteze acolo. Multam!

Singur pe lume, de Hector Malot

Deschizand primele pagini al acestui roman tesut extraordinar de cutremurator, esti impins in vremuri de demult apuse, cand viata la tara era lipsita de griji chiar daca nu existau foarte multi bani, oamenii bizuiindu-se pe ce le oferea pamantul, sau animalele din curte.

Remi este un baiat mititel, care traieste intr-o casuta saracacioasa, intr-un sat la fel de sarac, cu tusa Barberin. Acesta avea sa constate ca, defapt, Barberin nu este mama lui asa cum credea initial ci va afla ca este un copil parasit de ai lui cand acesta era bebelus. Capul familiei Barberin avea sa-l gaseasca si sa promita sa aiba grija de el pana cand parintii vor veni sa-l caute. Insa, dupa un timp, cand pustiul s-a facut maricel, iar Barberin cel batran nu mai putea sa mai lucreze, ramanand schilodit dintr-un accident de munca, a decis sa vanda copilul unui „circar” pe nume Vitalis. Acesta conducea o trupa, de teatru si dans. Impreuna cu 3 caini: capi, zerbino, dolce si maimuta Sufletel.

Viata acestui baiat avea sa fie puternic zdruncinata dupa ce acesta este nevoit sa se desparta in prima faza de casa si membrii familiei Barberin, de Segnor Vitalis pentru o luna cand acesta avea sa faca inchisoare, iar apoi cand el avea sa paraseasca pe mama si baiatul schilodit de pe barca „Lebada”.

Pur si simplu romanul asta nu te poate lasa indiferent, oricat de om fara suflet ai fi. Eu unul, am ramas putin marcat de povestirile scrise in aceasta carticica mica dar plina de greutati. Contine 2 volume, iar povestea este pe cat de emotionanta si trista, pe atat de vesela si frumoasa uneori. Este un mix de sentimente cum rar intalnesti in romanele de astazi. Marturisesc, ca, ori de cate ori am ocazia sa deschid paginile acestui roman, mi se pare foarte greu sa ii mai dau drumul.

Sfat: merita citita, oricat de putin timp am avea.

Pace!